Ești artă și eu nu-ți sunt decât o copie, sunt doar rezultatul umil al acestui mimesis produs de iubirea ce ți-o port. Și îmi înăbuș toată fericirea pe care mi-o provoci, o țin captivă, să nu evadeze din cămăruța care mi-e plină de tine. Să nu-mi fugă din piept pentru că ar distruge tot în calea ei. Dacă fericirea mea ar consuma energie, cred că întreg pământul ar rămâne fără lumină. Ce naivă! Și tot acest entuziasm se ia la trântă cu toată furia refulată provocată de prezența ta, de mâna ta pe sub tricoul meu și de buzele tale peste buzele mele. Și furia mea e o artă, pentru că ce naște din artă, tot artă e.
E fericire, e furie și nu numai. E extaz, e empatie și ești tu. Un adevărat personaj. Pentru că pot interacționa cu tine, râd cu tine, plâng cu tine, mi-e teamă pentru tine, dar dincolo de această interacțiune psihologică, nu pot face nimic. Fizic nu sunt lângă tine, nu te țin de mână, nu pot schimba nimic din ceea ce-mi ești și ceea ce-ți sunt. Și simt că dacă dau pagina, ești în continuare prezent; tu cu destinul tău pe care eu pot doar să-l citesc și eu cu al meu, pe care trebuie să-l urmez, dar cum, când sunt blocată la această carte?
Ești artă și nu ești poezie, ești o dulce tragedie. Dar la sfârșitul actului, nu aplaud, nu arunc flori pe scenă și nu vin lângă tine să te felicit pentru reprezentație pentru că te evapori ca o fantasmă, pentru că atunci când se termină totul, dispari și tu, nu ești real, ești o iluzie, ești intangibil. Când vin lângă tine și vreau să te sărut, nu te sărut pe tine, sărut aerul care odată lua forma ta.
Pășesc pe scenă pe umbra pașilor tăi, iar din fundul sălii, o voce groasă și rece se transformă într-un ecou care mă sperie și mă face să tremur : "Trageți cortina!"
www.weheartit.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu