Reflecții .

         Marea, era ea în toată splendoarea ei , se întindea în fața mea . Calmă , valurile atingeau ușor țărmul. O priveam cu gândul în altă parte . Fiecare val mă lua ușor cu el și îmi dirija gândurile într-o altă direcție. În sufletul meu totuși se dădea o luptă. Sentimente contradictorii și confuze mă pătrundeau . Timpul parcă a rămas în loc pentru câteva minute . Eram doar noi două, marea și cu mine , spunându-ne povești . Dar ea avea atâtea de povestit . Câte povești de iubire nu au avut-o ca martoră, câte suflete nu au stat ore în șir privind-o și privindu-și viața în apele ei. Adierea ușoară a vântului îmi răscolea gândurile și mă făceau să realizez frumusețea momentului pe care îl trăiam . Toată lumea cunoaște mare vara, dar ea se dezvăluie atunci când nu o vede nimeni, poate doar un trecător grăbit care nu îi acordă importanță. Dăruindu-mi doza de fericire necesară , am hotărât să înalț un zmeu . De câte ori am făcut oare asta ? Nu îndeajuns încât să-mi amintesc sentimentul . Nu era oare un lucru pe care îl fac copii? Dar pe plaja aceea nu eram eu, era copilul din mine. Acea parte care se bucură de orice lucru mărunt,care râde când vede că poate face un zmeu să se înalțe ,care umblă cu picioarele goale pe nisipul ușor rece fără a se gândi că va răci . Pentru că eram acolo și trăiam acel moment ,trăiam prezentul, singurul lucru adevărat pe care îl puteam modela după propria plăcere. E frumos să fii copil . Nu am fost de prea multe ori la mare, dar de fiecare dată când am fost ,am descoperit altceva. Poate în asta constă autenticitatea . Să mergi în același loc ,dar să vezi de fiecare dată altceva. 

Iubirea în luna februarie

             Nu mă număr printre persoanele care iubesc ziua de 14 februarie,dar nici nu sunt acea persoană care să critice această zi. Ca român prefer ziua de 24 februarie și anume Dragobetele. Această zi ne distinge de ceilalți din alte țări, ne face unici pentru că oricum la capitolul originalitate am rămas în urmă de ceva timp. Dar ca persoană care iubește ,nu prefer nici una. De ce? Simplu. Iubirea nu se sărbătorește o dată sau de două ori pe an, ea se sărbătorește în fiecare zi. Nu este nevoie de o zi ca să-ți mărturisești sentimentele ,nici să dăruiești o floare sau un cadou. Lucrurile acestea ar trebui să vină din suflet oricând , să spui ” Uite, draga mea, cu ocazia zilei de astăzi !” Pentru mine cadourile și florile dăruite cu aceste ocazii nu sunt mai mult de 50% din inimă, sunt din obligație,pentru că trebuie ,pentru că așa este obiceiul. La fel este și cazul felicitărilor tipărite. Este ușor să dai bani pe un ambalaj frumos cu niște versuri emoționante ,dar farmecul citirii unei felicitări vine atunci când observi niște litere scrise cu stângăcie și timiditate care sunt departe de perfecțiune,dar pentru cel care le citește vor rămâne veșnic în suflet.
             Nu cred că a putut cineva să nu observe numărul imens al pozelor postate pe Facebook  cu flori,bomboane, cadouri postate în jurul datei de 14 februarie. Dar astăzi câte persoane au primit o floare,sau ieri, sau mâine? Dar pe 24 iar va fi abundență . Deja este previzibil, entuziasmul nu mai e același .Te bucuri că persoana iubită îți dă atenție ,dar nu ești surprins . Iubirea e un sentiment unic, de care ar trebui să ne bucurăm din plin și merită sărbătorită în fiecare zi  dacă e sinceră,adevărată. Pentru că atunci când iubești nu ai limite, ești în stare de orice doar pentru a primi în schimb un zâmbet cald, o îmbrățișare plină de dragoste, un sărut profund. Și mai presus de toate ,iubirea nu explică. Nu știi de ce iubești, pur și simplu o faci  și atât. Nu poți explica pentru că îți trec prin minte infinite cuvinte ,  imagini, melodii, momente încât tot ce ești capabil să faci este să răspunzi cu un zâmbet .

Despre minciuni

             Întotdeauna m-a amuzat să ascult o persoană mințind când eu știam adevărul. Nimic nu se compară cu acea senzație când vezi cât efort depunde cel de lângă tine pentru a crea o poveste frumoasă și fără cusur.Deși pe moment avem satisfacția că am părut credibil în fața cuiva, gustul amar pe care îl avem după ce suntem descoperiți este de nedescris. Mereu spun că viața nu este ca în filme,dar dacă ar fi să găsesc un punct comun ar fi faptul că adevărul întotdeauna iese la suprafață ;mai devreme sau mai târziu. Pentru că odată ce creezi o poveste trebuie să ai capacitatea necesară să o reții,iar detaliile sunt cele care fac diferența și care sunt cel mai ușor de uitat. Ideea este că mereu o minciună crează altă minciună ,asta este partea tragică . Și unii fac asta ca un job . Având o viață plictisitoare, tinzi să o condimentezi puțin cu așa zise vise sau întâmplări inexistente,sau minciuni. Dar ,pe de altă parte, poți încerca să faci un bine ,să ai o intenție bună ,să nu provoci durere cuiva și astfel îți extinzi puțin aria de adevăr . Ironia sorții este că încerci să minți o persoană ca să nu o pierzi și o pierzi pentru că ai mințit-o . Eu prefer partea simplă : să aud adevărul, să mă doară ,dar să apreciez sinceritatea. Dar oamenii mereu preferă partea complicată. Și de aici provin dezamăgirile . Atunci când mințim ar trebui să fim dezamăgiți de noi înșine că nu avem curajul să recunoaștem un lucru pe care am fost capabili să-l facem.  Ideea este,așa cum am spus,că adevărul iese mereu la suprafață și tind să cred că niciodată nu e prea târziu. Așa că am învățat să am răbdare și voi fi mai câștigată.