Reflecții .

         Marea, era ea în toată splendoarea ei , se întindea în fața mea . Calmă , valurile atingeau ușor țărmul. O priveam cu gândul în altă parte . Fiecare val mă lua ușor cu el și îmi dirija gândurile într-o altă direcție. În sufletul meu totuși se dădea o luptă. Sentimente contradictorii și confuze mă pătrundeau . Timpul parcă a rămas în loc pentru câteva minute . Eram doar noi două, marea și cu mine , spunându-ne povești . Dar ea avea atâtea de povestit . Câte povești de iubire nu au avut-o ca martoră, câte suflete nu au stat ore în șir privind-o și privindu-și viața în apele ei. Adierea ușoară a vântului îmi răscolea gândurile și mă făceau să realizez frumusețea momentului pe care îl trăiam . Toată lumea cunoaște mare vara, dar ea se dezvăluie atunci când nu o vede nimeni, poate doar un trecător grăbit care nu îi acordă importanță. Dăruindu-mi doza de fericire necesară , am hotărât să înalț un zmeu . De câte ori am făcut oare asta ? Nu îndeajuns încât să-mi amintesc sentimentul . Nu era oare un lucru pe care îl fac copii? Dar pe plaja aceea nu eram eu, era copilul din mine. Acea parte care se bucură de orice lucru mărunt,care râde când vede că poate face un zmeu să se înalțe ,care umblă cu picioarele goale pe nisipul ușor rece fără a se gândi că va răci . Pentru că eram acolo și trăiam acel moment ,trăiam prezentul, singurul lucru adevărat pe care îl puteam modela după propria plăcere. E frumos să fii copil . Nu am fost de prea multe ori la mare, dar de fiecare dată când am fost ,am descoperit altceva. Poate în asta constă autenticitatea . Să mergi în același loc ,dar să vezi de fiecare dată altceva.