Pentru tine, dragă mamă

De ani ți-s bătute mâinile, mamă

Iar pe chip îți citesc oboseala.

Dar inima de iubire ți-e plină,

Iar în ochi îți simt fericirea.

De dor ți-e sufletul plin

Și-ai vrea să fiu din nou copil;

și-n brațe să mă strângi, mai mult,

Orice gând rău să-mi alungi.

Ai înflorit frumos și

Greutăți în urmă ai lăsat.

Mulțumesc, mamă!

Prin viață m-ai învățat

Să răzbat.

Azi e despre tine și despre fericire.

Azi e despre copilărie și iubire.

Azi ești centrul universului meu,

Așa cum vei fi mereu,

Până în înaltul cerului

Și înapoi.

La mulți ani! Te iubesc! 

Stropi de ploaie și raze de soare

Stropi de ploaie pe pielea arzândă de dor

și raze de soare pe trupul uscat de timp;

timp în care te-am așteptat

căutându-te printre furtuni.

Ai trecut ca vârtej. 

Agitație, forfotă, într-o viață boemă te-am pierdut.

În mulțimea de siluete care se caută dezorientate pe sine

te-am căutat, în ploaie.

Am văzut haos,

corpuri fără suflete căutau speranțe ce atârnau

de un fir de ață,

legate de o realitate care se dematerializa

în lumina soarelui.

Așa cum ne-am dematerializat și noi în momentul

când credeam că suntem intangibili.

Stropi de ploaie cu parfumul tău pe umerii mei goi

și raze de soare cu gustul tău pe buzele mele lipsite

de tine.

Stropi de ploaie care s-au evaporat ca noi

și raze de soare care nu mai strălucesc la fel,

fără tine. 

Trecut și umbre

E toxic.

Cine a împrăștiat cu otravă?

Nu vreau să mai respir această iubire.

Prin vene îmi curge un “tu”

de altă dată,

rămășițele unui tu schimbător:

odată blând, astăzi meschin.

Tac o clipă și ascult ecoul trecutului

care mă mai îmbrățișează în nopțile furtunoase.

Tună și fulgeră și stropi violenți

bat în geamul de la fereastra

unde odată te priveam venind.

Această ploaie te-a schimbat în ceva iluzoriu.

Continui să mă întreb:

Tu ai adus ploaia,

sau ploaia te-a adus pe tine?

pentru că țipă la mine și nu înțeleg.

În depărtări, cu glas pierdut te strig.

Te uiți în jurul tău și nu vezi nimic.

Straniu. Eu mereu ți-am văzut vocea.

Și acum am încătușat o parte din ea

în borcanul cu amintiri despre tine

pe care am scris “a fost”.

Cât e ceasul?

Poate că e timpul să mă opresc

din această goană deluzorie

după tine, după noi.

Dimineață când m-am trezit,

te-am auzit strecurându-te afară.

Laș. 

Soarele nu răsărise încă,

dar te vedeam în întuneric.

Ia-mi tot și pleacă, risipitorule! Am țipat.

Acum nu mai ești. Ai rămas umbra a ceea ce păreai a fi odată.

Cugetări

         Minți. Și te minți pe tine.  Vrei să te convingi de un ireal care nu se întâmplă, în încercarea de a ascunde o realitate care nu ți-e benefică. Privești oamenii în ochi și le spui lucruri pe care ei le cred sau nu. Dar asta urmărești cu adevărat? Tu nu știi că oamenii aleg ce să creadă și ce nu. Dar tot ce vrei e să găsești în acea persoană scânteia de care ai nevoie pentru a continua și pentru a te convinge că nu faci nimic greșit. Liniștești omul de lângă tine din dorința de a te simți împăcat cu tine însuți. Continui să dai răspunsuri la întrebări care nu ți-au fost adresate.  Îți pui întrebările în gând și răspunzi cu voce tare. Și în loc să porți un monolog interior, este, de fapt, un dialog în care, în omul din fața ta vezi reflexia ta. E ca și cum ai ține un discurs în oglindă. Cu timpul devine bun și credibil. Acel om din fața ta  va fi doar un grădinar căruia tu i-ai vândut castraveți. Da, ți i-a luat, dar în clipa următoare, i-a aruncat în spate, în teancul cu celălalte legume “cumpărate” tot de la tine. Dar tu pleci liniștit provocând mai multă neliniște. Important este că te simți stăpân pe tine însuți și ai situația sub control.  Dar ce se întâmplă când pierzi controlul, când depășești limita de nelegiuri permise? E ca un accident în care, beat fiind, intri pe contrasens și atunci distrugi viețile unor oameni care nu ți-au greșit cu nimic și care au fost simpli pasageri grăbiți prin viața ta. Vi s-au intersectat viețile la un moment dat; oamenii îl numesc destin.

           Și sunt persoane care ți-au dat totul fără  să ai neapăraă nevoie. Ai pus totul deoparte și l-ai divizat. Ai folosit câte o fărâmă din acel tot de fiecare dată când tu erai jos, ca să te ridici. Tu te-ai ridicat de fiecare dată când a fost nevoie, ai avut resurse, dar ei au rămas fără nimic și când vei cădea data viitoare, cine te va mai ridica? Cine va mai crede în tine?

Semnat, 
omul de lângă tine