Mă uit la o lumânare care arde ca la tine.
O lumânare parfumată, căci iubirea noastră are parfum: de dor. Arde mocnit lăsând să scape câte un fir de fum atât de intens ca acele momente în care între noi au fost doar scântei. De cele mai multe ori, ele nu s-au aprins, ci s-au risipit în aerul rece dintre noi. Dar acele puține momente în care s-au materializat, au răbufnit într-un incendiu de atingeri fizice și psihice, un incendiu ale căror urme s-au gravat în locul unde te simt mereu, în piept.
Arde lumânarea, iar timpul o spintecă, făcând-o ușor, ușor, să dispară. Mă uit în foc, fiind hipnotizată de jocul flăcării atât de asemănător cu jocul nostru; jocul acesta continuu de “du-te - vin-o”, de “ia-mă - lasă-mă”. Flacăra se apropie ușor de mine, dar când să o ating, se eschivează subit și își continuă modulațiile în altă direcție. Îmi retrag mâna cu teama de a nu o stinge. Mă resemnez să o privesc de la depărtare, să o ating doar cu privirea, fără să o consum, atingând-o.
Se consumă cu patimă această materie solidă, iar în jurul ei se prelinge dulcea amintire a ceea ce a fost, dar se deformează într-un maldăr de ceară, o formă fără înțeles și fără scop. Rămâne o pată de parfum colorat pe masa din dormitor.
Privesc pierdut cum focul devorează acea lumânare, în al cărei parfum te simt atât de prezent, în al cărei parfum se intruchipează toate amintirile noastre.
Mă arunc în brațele acestui parfum și mă învelesc cu tine: umbră a prezentului meu! Mă învârt haotic încercând să nu pierd nimic din esența acestui parfum năucitor care-mi ești tu. Așa, cu tine la piept, mă așez și privesc flacăra aproape epuizată și fără vlagă care mai deapănă povești. Îți aud vocea. O iau la dans într-un tango alert. Am obosit. Cu un suflu de-al meu apăsat, își încetează activitatea și ultima flacără.
A plecat lumina care dansa la mine în cameră. Ai plecat și tu. Dar mi-ai intrat în draperii, în tabloul de pe perete, în așternuturi, în haine, în păr, în piele.
www.weheartit.com
