Când am plecat în această călătorie împreună, noi doi nu am semnat un contract. Nu eram hotărâtă că vreau să te iubesc din ziua X până în ziua Y. De fapt, nu voiam să te iubesc deloc. Nu voiam să mă hazardez la necunoscutul ce mi se arunca în față. Dar astăzi îmi dau seama că se putea face ușor un contract pe o perioadă nelimitată care să-mi ofere o oarecare certitudine. Astfel știam că urma să avem obligații și drepturi unul față de celălalt. Dar așa...nu fac decât să te iubesc la negru, pe zi ce trece mai incert, mai cu teamă. Nu știu ce o să-mi ofere ziua de mâine, așa că nu pot decât să profit de prezența ta astăzi, căci fiecare zi e un nou "astăzi", așa te-aș avea mereu.
Și totuși, contractul ăla nu-mi dă pace. Îmi e greu să te iubesc așa cu ziua știind că oricând mă poți înlătura. Și dacă l-aș fi semnat, cu siguranță aș fi optat pentru varianta full-time pentru că nu știu să te iubesc part-time. Ce-i asta? Totul sau nimic. Altfel nu se poate, nu trebuie. Iar eu nu aș fi cerut nimic în schimb, aș fi acceptat toate termenele și condițiile și m-aș fi prefăcut că nu văd scrisul acela mic din josul paginii în care sigur mă puneai la perete în vreun fel. Fii sigur că aș fi citit tot printre rânduri și aș fi semnat pentru că acel act ar fi fost singura certitudine dintre noi pe care aș fi avut-o.
Și știi? Iubirea cred că este mai degrabă un hobby. Merită trăită zi de zi pentru că ne face fericiți, dar cred că trebuie pusă în plan secundar să nu ne distrugă.
Hai să lăsăm prostiile, hai să dăm cărțile pe față. Că eu altfel nu mai vreau... Nu vreau să-mi dai apă cu zahăr și să-mi spui că e suc. Nu vreau să-mi dai un rose demi-sec în care pui zahăr și să-mi spui că e demi-dulce. Nu vreau să-mi dai ciorbă și să mă pui să ghicesc ingredientele. Nu suntem nici la Master Chef, nici la Chefi la cuție. Deși, la cuțite mai suntem câteodată. Dar eu nu vreau să vin în fața ta să te impresionez și nici nu vreau să primesc un cuțit. Nu vreau să fiu în nicio echipă și nici să lupt lângă tine,dar să lupt,totuși, singură . Și nici nu vreau să-mi fie frică de vreo eliminare. Prefer să-ți gătesc mâncarea preferată în bucătărie, lângă tine. Și nu vreau să-mi servești minciuni pe care le îmbraci în adevăruri. Și nu vreau la ciorba aia să-mi dai furculița și să-mi spui că e lingură și nici să-ți cer sarea și să îmi dai zahărul.
Și cafeaua..o vreau dulce din prima, nu vreau să pun eu zahăr.
Iar geamul.. lasă-l deschis să intre aer, nu am nevoie de aer condiționat.
Crezi că trebuie să transformăm noi totul? Știi că dacă am face lucrurile bine din prima, nu ar mai trebui să le perfecționăm. Știi că naturalul e mereu mai frumos decât artificialul?
Atunci, hai să lăsăm copilăriile. Hai să nu mai luăm preventiv pastile pentru răceală, hai să tratăm doar dacă avem ce trata.
Nu mă lua de mână pentru că tu crezi că o să cad. Ia-mă de mână pentru că vrei.
Nu mai fi aici dacă nu vrei să fii, dar dacă vrei, atunci, te rog, chiar să fii!
Ești artă.
Ești artă și eu nu-ți sunt decât o copie, sunt doar rezultatul umil al acestui mimesis produs de iubirea ce ți-o port. Și îmi înăbuș toată fericirea pe care mi-o provoci, o țin captivă, să nu evadeze din cămăruța care mi-e plină de tine. Să nu-mi fugă din piept pentru că ar distruge tot în calea ei. Dacă fericirea mea ar consuma energie, cred că întreg pământul ar rămâne fără lumină. Ce naivă! Și tot acest entuziasm se ia la trântă cu toată furia refulată provocată de prezența ta, de mâna ta pe sub tricoul meu și de buzele tale peste buzele mele. Și furia mea e o artă, pentru că ce naște din artă, tot artă e.
E fericire, e furie și nu numai. E extaz, e empatie și ești tu. Un adevărat personaj. Pentru că pot interacționa cu tine, râd cu tine, plâng cu tine, mi-e teamă pentru tine, dar dincolo de această interacțiune psihologică, nu pot face nimic. Fizic nu sunt lângă tine, nu te țin de mână, nu pot schimba nimic din ceea ce-mi ești și ceea ce-ți sunt. Și simt că dacă dau pagina, ești în continuare prezent; tu cu destinul tău pe care eu pot doar să-l citesc și eu cu al meu, pe care trebuie să-l urmez, dar cum, când sunt blocată la această carte?
Ești artă și nu ești poezie, ești o dulce tragedie. Dar la sfârșitul actului, nu aplaud, nu arunc flori pe scenă și nu vin lângă tine să te felicit pentru reprezentație pentru că te evapori ca o fantasmă, pentru că atunci când se termină totul, dispari și tu, nu ești real, ești o iluzie, ești intangibil. Când vin lângă tine și vreau să te sărut, nu te sărut pe tine, sărut aerul care odată lua forma ta.
Pășesc pe scenă pe umbra pașilor tăi, iar din fundul sălii, o voce groasă și rece se transformă într-un ecou care mă sperie și mă face să tremur : "Trageți cortina!"
www.weheartit.com
