Când am plecat în această călătorie împreună, noi doi nu am semnat un contract. Nu eram hotărâtă că vreau să te iubesc din ziua X până în ziua Y. De fapt, nu voiam să te iubesc deloc. Nu voiam să mă hazardez la necunoscutul ce mi se arunca în față. Dar astăzi îmi dau seama că se putea face ușor un contract pe o perioadă nelimitată care să-mi ofere o oarecare certitudine. Astfel știam că urma să avem obligații și drepturi unul față de celălalt. Dar așa...nu fac decât să te iubesc la negru, pe zi ce trece mai incert, mai cu teamă. Nu știu ce o să-mi ofere ziua de mâine, așa că nu pot decât să profit de prezența ta astăzi, căci fiecare zi e un nou "astăzi", așa te-aș avea mereu.
Și totuși, contractul ăla nu-mi dă pace. Îmi e greu să te iubesc așa cu ziua știind că oricând mă poți înlătura. Și dacă l-aș fi semnat, cu siguranță aș fi optat pentru varianta full-time pentru că nu știu să te iubesc part-time. Ce-i asta? Totul sau nimic. Altfel nu se poate, nu trebuie. Iar eu nu aș fi cerut nimic în schimb, aș fi acceptat toate termenele și condițiile și m-aș fi prefăcut că nu văd scrisul acela mic din josul paginii în care sigur mă puneai la perete în vreun fel. Fii sigur că aș fi citit tot printre rânduri și aș fi semnat pentru că acel act ar fi fost singura certitudine dintre noi pe care aș fi avut-o.
Și știi? Iubirea cred că este mai degrabă un hobby. Merită trăită zi de zi pentru că ne face fericiți, dar cred că trebuie pusă în plan secundar să nu ne distrugă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu