Mai stai!

       

         Străină inimă, mai stai, mai bate lângă a mea, mai oferă-mi o clipă! 
         Mai spune-mi povești, mai minte-mă frumos! Mai vino odată, să fim doar noi; departe de lumea meschină, departe de gânduri toxice. Mai du-mă în lumea noastră de basme unde e mereu soare și acoperă-mă cu iubire. Să fim doi călători printre vise, să le atingem și să le îndeplinim. Mai stai și mângâie-mi sufletul pentru ultima dată, mai stai să mă resemnez că pleci. Să-ți pot da drumul mai ușor. Să te privesc cum pleci și să te petrec cu privirea pierzându-te în mulțime. Acea mulțime în care, nu demult, ne pierdeam amândoi. Apoi să-mi pun pansament pe inimă, acea inimă acum goală și rece, de unde mai răsar confuze ecourile glasului tău. Mi-am tatuat bătăile inimii tale în minte și mi-am scris numele tău pe suflet să doară mai puțin absența ta.
         Străină inimă,oferă-i timpului timp;acel timp care ne e dușman,care stă împotriva noastră. Timpul care trece; tu nu-mi treci. Mi-ai intrat prin vene, mi-ai devenit drog. Te respir. 
         Mai stai să mă pregătesc să pleci!

Realitate

            Iubesc o iluzie. Iubesc în taină. Iubesc iluzia vocii lui care mă apropie și mă-ndepărtează, iluzia inimii lui care bate în tandem cu a mea atunci când mă strânge în brațe. Iubesc cu speranța că această iubire este eternă, că nu este întâmplătoare, că nu este doar o greșeală. Iubesc atât cât ar putea iubi ploaia pământul atunci când îl atinge cu brutalitate. Obsesia de a-l ști lângă mine a creat această iluzie; dorința de a-l ști călăuză pașilor mei, veșmânt trupului meu. M-a amăgit zâmbetul lui, acel zâmbet care dezbracă suflete.M-a amăgit acea privire care promitea eternitate.  Iluzie îmi e și el,îmi e și timpul. Timpul care ne-a păcălit, promițând că va avea răbdare. Dar între realitate și iluzie mereu l-aș alege pe el. L-aș alege să-mi fie trecut,viitor și prezent. Iubesc o iluzie care mă hrănește, mă iubește și mă lasă. Această iluzie ca o flacără: caldă, luminoasă,dar care ca orice flacără, se stinge.