Cugetări

         Minți. Și te minți pe tine.  Vrei să te convingi de un ireal care nu se întâmplă, în încercarea de a ascunde o realitate care nu ți-e benefică. Privești oamenii în ochi și le spui lucruri pe care ei le cred sau nu. Dar asta urmărești cu adevărat? Tu nu știi că oamenii aleg ce să creadă și ce nu. Dar tot ce vrei e să găsești în acea persoană scânteia de care ai nevoie pentru a continua și pentru a te convinge că nu faci nimic greșit. Liniștești omul de lângă tine din dorința de a te simți împăcat cu tine însuți. Continui să dai răspunsuri la întrebări care nu ți-au fost adresate.  Îți pui întrebările în gând și răspunzi cu voce tare. Și în loc să porți un monolog interior, este, de fapt, un dialog în care, în omul din fața ta vezi reflexia ta. E ca și cum ai ține un discurs în oglindă. Cu timpul devine bun și credibil. Acel om din fața ta  va fi doar un grădinar căruia tu i-ai vândut castraveți. Da, ți i-a luat, dar în clipa următoare, i-a aruncat în spate, în teancul cu celălalte legume “cumpărate” tot de la tine. Dar tu pleci liniștit provocând mai multă neliniște. Important este că te simți stăpân pe tine însuți și ai situația sub control.  Dar ce se întâmplă când pierzi controlul, când depășești limita de nelegiuri permise? E ca un accident în care, beat fiind, intri pe contrasens și atunci distrugi viețile unor oameni care nu ți-au greșit cu nimic și care au fost simpli pasageri grăbiți prin viața ta. Vi s-au intersectat viețile la un moment dat; oamenii îl numesc destin.

           Și sunt persoane care ți-au dat totul fără  să ai neapăraă nevoie. Ai pus totul deoparte și l-ai divizat. Ai folosit câte o fărâmă din acel tot de fiecare dată când tu erai jos, ca să te ridici. Tu te-ai ridicat de fiecare dată când a fost nevoie, ai avut resurse, dar ei au rămas fără nimic și când vei cădea data viitoare, cine te va mai ridica? Cine va mai crede în tine?

Semnat, 
omul de lângă tine