Despre minciuni

             Întotdeauna m-a amuzat să ascult o persoană mințind când eu știam adevărul. Nimic nu se compară cu acea senzație când vezi cât efort depunde cel de lângă tine pentru a crea o poveste frumoasă și fără cusur.Deși pe moment avem satisfacția că am părut credibil în fața cuiva, gustul amar pe care îl avem după ce suntem descoperiți este de nedescris. Mereu spun că viața nu este ca în filme,dar dacă ar fi să găsesc un punct comun ar fi faptul că adevărul întotdeauna iese la suprafață ;mai devreme sau mai târziu. Pentru că odată ce creezi o poveste trebuie să ai capacitatea necesară să o reții,iar detaliile sunt cele care fac diferența și care sunt cel mai ușor de uitat. Ideea este că mereu o minciună crează altă minciună ,asta este partea tragică . Și unii fac asta ca un job . Având o viață plictisitoare, tinzi să o condimentezi puțin cu așa zise vise sau întâmplări inexistente,sau minciuni. Dar ,pe de altă parte, poți încerca să faci un bine ,să ai o intenție bună ,să nu provoci durere cuiva și astfel îți extinzi puțin aria de adevăr . Ironia sorții este că încerci să minți o persoană ca să nu o pierzi și o pierzi pentru că ai mințit-o . Eu prefer partea simplă : să aud adevărul, să mă doară ,dar să apreciez sinceritatea. Dar oamenii mereu preferă partea complicată. Și de aici provin dezamăgirile . Atunci când mințim ar trebui să fim dezamăgiți de noi înșine că nu avem curajul să recunoaștem un lucru pe care am fost capabili să-l facem.  Ideea este,așa cum am spus,că adevărul iese mereu la suprafață și tind să cred că niciodată nu e prea târziu. Așa că am învățat să am răbdare și voi fi mai câștigată.